Fostul judecător de penal, Corina Voicu: “Există în magistratură această expresie – poți, nu poți, te târăști până la serviciu când ai ședință de judecată”

Exclusivitate

Corina Voicu, fost procuror și judecător, în prezent formator colaborator la Institutul Național al Magistraturii, este de părere că atunci când un magistrat nu mai este suficient de atent, când nu mai are răbdarea să citească zeci de volume de urmărire penală, trebuie să iasă la pensie. “Oboseala în activitatea magistratului este o realitate.  Indiferent de cum te simți, trebuie să te târăști la serviciu dacă ai ședință de judecată” – a subliniat într-un interviu pentru Justnews fostul magistrat. Remarcând faptul că nimeni nu vrea să fie judecat de un om care este  bolnav sau foarte obosit, Corina Voicu consideră că echilibrul și vigilența sunt printre cele mai importante calități pe care ar trebui să le aibă un judecător. În opinia Corinei Voicu, un judecător de scaun trebuie să se controleze foarte bine în ședința de judecată pentru a nu-și trăda emoțiile, nici măcar atunci când soluționează cazuri de mare violență, în care sunt implicați copii și care ar afecta psihic un om obișnuit.

Justnews: Ati fost procuror – o scurtă perioadă, doi ani și ceva – și apoi judecător, cel puțin 10 ani. Nu vă întreb de ce ați renunțat la meseria de procuror, ci, dacă ne-am întoarce în timp și ați putea să alegeți din nou, ce ați dori să fiți – procuror sau judecător?

C.Voicu: Dacă ne-am întoarce în timp în România, aș vrea să fiu judecător. Dacă ne-am întoarce în timp într-o altă țară, în care procurorul este mai puțin denigrat, mai puternic, în care nu are teama că probe, obținute legal la un moment dat, adică respectând dispozițiile legii de la momentul administrării probei, vor fi desființate ulterior, probabil că aș opta spre această variantă.

 Justnews: Deci factorul politic v-a determinat să optați pentru varianta pe care ați urmat-o?

C.Voicu: Factorul politic m-a determinat atunci, fără să știu până unde se va ajunge la momentul la care am trecut judecător. Era discuția din anii 90 legată de statutul procurorului, dacă să fie funcționar public sau să rămână magistrat, o discuție care nu s-a terminat nici astăzi. Poate că nu mai este atât de acută sub aspectul acesta, al statutului de magistrat, însă ați văzut în ce mod au mers modificările legislative către separarea statutului judecătorilor de cel al procurorilor.

Justnews: Deci practic acesta a fost și motivul care v-a determinat să renunțați la procuratură și să mergeți spre judecător?

C.Voicu: Da, sigur. Atunci, în anii 90, am optat pentru judecător, pentru că mi se părea că profesia de procuror avea un viitor foarte volatil. Totdeauna au existat două mari probleme și anume: de a-i da procurorului independența și de a-i oferi sprijin cu o poliție judiciară care să țină de Parchet și nu de Ministerul de Interne, acest ultim aspect nici astăzi nefiind reglementat și probabil că nici nu va fi reglementat foarte curând în România. Faptul că nu poți avea propria ta poliție care să lucreze cu tine și să facă echipă doar cu tine, fără să i se găsească alte priorități atunci când prioritatea stabilită de tine ca procuror este alta, este un mare neajuns al profesiei de procuror.

 Justnews: Îl ajută în carieră pe un magistrat să fie mai întâi procuror si apoi judecător, cum a fost cazul dumneavoastră?

Da. Pot să spun cu siguranță asta. Am mulți colegi și colege care au fost inițial procurori.

Justnews: Cum?

C.Voicu: Îți dă o perspectivă asupra acestei profesii. Îți dă o perspectivă asupra faptului că dosarul se construiește uneori cu foarte mare dificultate, că este foarte, foarte multă muncă a unui om, a mai multor oameni, muncă derulată în timp, în spatele unui act care poate se finalizează pe o pagină și jumătate. E important să știi ce este în spatele fiecărui act de procedură, să te uiți cu mare atenție, să gândești care erau circumstanțele concrete în care s-a obținut o probă și dacă ea se putea obține în acele condiții ideale, teoretice, pe care le prevede Codul de procedură penală sau dacă nu cumva te afli în celelalte situații, de excepție, în care poți ajunge la un anume tip de probă.

Justnews: Când l-ați sfătui pe un procuror să facă acest pas, când credeți dumneavoastră că ar căpăta suficientă experiență pentru un asemenea demers?

C.Voicu: Cred că nu este nevoie de foarte mulți ani de experiență în profesia de procuror ca să îți dai seama despre ce se întâmplă acolo. Cred că undeva între 2 și 5-6 ani. Pentru că după aceea nu ai mai vrea să treci judecător. Devii pătruns de un fel de ”microb” (în sens pozitiv) al profesiei de procuror. Îți place ce faci, acumulezi experiență, ești tot mai priceput, te miști mult mai ușor în ceea ce ai de făcut, consolidezi relațiile cu oamenii cu care lucrezi și atunci devine tot mai grea decizia de a trece judecător. De altfel, este și descurajată acum schimbarea, așa cum este în prezent legea, pentru că după ce ai promovat și ți-ai luat gradul și ai ajuns să faci lucruri de nivelul Parchetului de pe lângă Tribunal, să zicem, nu mai poți ajunge decât judecător la nivel de judecătorie, atunci când treci dintr-o profesie în alta.

Justnews: Ați deținut și funcții administrative în sistemul judiciar, ați fost mai mulți ani director în CSM – Direcția legislație, documentare şi contencios. Cum se împacă dorința unui om de a fi magistrat, judecător care împarte dreptatea, cu realitatea unei vieți de birocrat, nevoit să întocmească hârtii?

C.Voicu: Bună întrebare. Este adevărat că, înainte cu câțiva ani, la momentul în care eram deja judecător de Curte de Apel, am avut niște întrebări din partea colegilor mei care erau detașați în cadrul Ministerului Justiției, dacă nu m-ar interesa să mă înscriu și eu la o procedură de selecție. Și prima mea reacție a fost: ”Doamne! Ce să caut eu într-un organ administrativ?”. Mi se părea un aparat uriaș, în care chiar devii un mic funcționar. Însă ulterior au fost niște argumente de natură financiară, în sensul că era chiar perioada reducerii salariilor cu 25%, aveam rate, aveam copii, bonă, deci îmi era necesar acest sfert de salariu care dispăruse și atunci detașarea la CSM a devenit o opțiune. În plus, CSM-ul era mult mai apropiat de filonul nostru, al magistraților, pentru că nu era o bucătărie cu totul străină, chiar dacă nu știam nici 20% din ceea ce se întâmplă în concret. Mi-am imaginat că sunt lucruri care ne interesează direct, sunt aspecte cu care puteam contribui, lucru care cred că s-a și întâmplat.

Justnews: V-a oferit postul pe care l-ați avut satisfacții de ordin profesional? Că merită ca un magistrat să fie o vreme funcționar?

C.Voicu: Da, sigur, au fost multe momente. Au fost de exemplu niște momente în care s-au adoptat legile de punere în aplicare a noilor coduri penale, mai ales în ce privește Codul de procedură penală, unde am participat la dezbaterile din Parlament. Am văzut cum se întâmplă lucrurile. Au fost niște modificări importante, de pildă la Legea 272/2004 privind protecția copilului, la legea privind adopția, la legea privind violența domestică. Am avut parte astfel de mici bucurii, în sensul că niște instituții de drept, cărora nu li se vedea orizontul, există acum în legislație. Și asta nu numai pentru faptul că eu am fost acolo, ci pentru că niște oameni, niște membri CSM, care au înțeles necesitatea existenței ordinului de protecție provizoriu, s-au luptat cu argumente pentru această instituție.

Justnews: Revenind la cariera de judecător de penal, care a fost una dintre cele mai grele decizii luate în activitatea dumneavoastră?

C.Voicu: A fost o situație în care inculpata din dosarul meu își ucisese soțul. Aveau împreună 5 copii, 5 fetițe mici, toate sub 11 ani. Femeia era, de fapt, o victimă a violenței domestice. A fost expertizată psihiatric și am aflat despre ea că era depresivă, că a avut niște tentative de suicid. Cu greu am reușit să obținem o declarație, pentru că nu voia să declare nimic. Ea fusese bătută în mod constant, a fost arsă cu țigara, arsă cu cuie înroșite în foc și tăiată cu cuțitul, de omul pe care îl ucisese și cu care era căsătorită. Și atunci am făcut o expertiză medico-legală asupra corpului inculpatei. Și s-a confirmat tot ce spunea femeia. Aș fi vrut să pot da o soluție de achitare, pentru că mi se părea că acolo a fost o reacție de legitimă apărare, însă fapta nu întrunea cerințele legii privind atacul iminent sau nu aveam probe în legătură cu asta. În acest caz a fost vorba de foarte multă agresiune, direcționată în sens invers decât actul final pe care noi îl judecam, adică din partea victimei din dosarul meu asupra inculpatei. Am pronunțat o condamnare cu executare, nici nu se putea altfel.  Noi am dat, cred, cea mai mică pedeapsă pentru omor calificat. La vremea aceea am dat 3 ani, iar în final Înalta Curte de Casație și Justiție a majorat pedeapsa la 5 ani, însă a rămas probabil în continuare cea mai mică pedeapsă care s-a dat într-un caz de omor calificat asupra soțului – membru de familie.

Justnews: Ați judecat fapte de mare violență, comise asupra copiilor. Cum afectează psihicul unui judecător de penal deciziile dificile pe care trebuie să le ia în astfel de spețe?

C.Voicu: E o mare tristețe, pe care nici măcar nu poți s-o manifești. Trebuie să te controlezi foarte bine în ședința de judecată. Să vă dau un exemplu.  În speța de care vă spuneam, la un moment dat, am audiat asupra anumitor aspecte două dintre fetițe, care, v-am spus, aveau mai puțin de 11 ani. Și mi-am dat seama cât îmi era de greu să-mi controlez emoțiile. Și am vorbit cu colegul meu de complet, bărbat, o persoană un pic mai matură decât mine, despre ce să discutăm, cum să încercăm să nu fim foarte invazivi, însă să obținem niște elemente importante pentru dosar. Nu știam exact ce vor spune copiii, însă am decis până unde ne putem duce cu discuțiile ca să nu îi traumatizăm. Este în astfel de cazuri o foarte mare emoție, gândiți-vă că ești pus în fața unor evocări ale unor lucruri grave care s-au întâmplat.

 Justnews: Ce sentimente îl încearcă pe un judecător de penal atunci când privește autorii unor fapte de mare violență, cum ar fi cei care ucid copii sau bătrâni, oameni lipsiți de posibilitatea de a se apăra?

C.Voicu:  Important este să-ți menții echilibrul, să gândești că aceste lucruri rele cu care tu te întâlnești în fiecare zi sunt, de fapt, acele lucruri care sunt într-un fel excepția în sens negativ în ceea ce înseamnă viața. Că, în majoritatea familiilor, cei mai mulți dintre copii sunt iubiți și sunt ocrotiți, sunt sprijiniți și sunt ajutați să ajungă, atât cât pot părinții (că uneori părinții nu au mijloace foarte multe), la nivelul de dezvoltare pe care pot să îl atingă.

Justnews: Ați avut vreodată sentimentul că nu ați luat cea mai potrivită decizie penală într-o anume speță?

C.Voicu: Mi-a fost teamă în anumite situații că am fost poate un pic mai severă decât trebuia sau un pic prea blândă. Însă nu întâmplător judecățile acestea le face un om. Există o faptă, pe care o vezi în funcție de probele care sunt deja administrate la urmărire penală, după care începi să construiești, se administrează probe și într-un sens și într-altul, vezi pe unul, îl vezi pe altul, vezi reacții la victimă, apoi la agresor, vezi inculpatul încercând să se pună într-o imagine mai bună. Și la final decizi.

Justnews: Sunt afectați psihic magistrații ce vizualizează imagini șocante ale unor fapte de mare violență?

C.Voicu: Sigur că da, sunt afectați.

Justnews: Beneficiază ei de consiliere psihologică în urma unor astfel de experiențe?

C.Voicu: Nu există deocamdată niciun fel de reglementare în legătură cu o consiliere psihologică dedicată, dacă vreți, magistraților. Sigur că nu-l împiedică nimeni pe magistrat, atunci când simte că este foarte încărcat, să apeleze la un specialist. Întrebarea este dacă noi, care suntem persoane educate, am reuși să alegem un specialist care să ne ajute cu adevărat. Sigur că ar fi o formă de ajutor, însă nu știm care ar fi specialistul pe care să-l căutăm sau tipul de specialiști pe care să-i căutăm, care să ne ajute cu adevărat. Și în plus, ar fi destul de complicat ținând cont de secretul deliberării. Chiar dacă psihologul are la rândul lui o obligație de confidențialitate, este delicat să mergi la psiholog și să îi povestești cât de mult te-ai zbătut, la ce te-ai gândit, că practic gândurile tale sunt gânduri, foarte multe dintre ele, care țin de consecințele juridice, de argumentele pe care le ai atunci când decizi ceva. Noi, judecătorii, avem un fel de a face față la presiuni ținând legătura cu colegii. Ne apropiem de colegi, colege de birou, colegi de complet, colegi pe care ți i-ai făcut prieteni în decursul carierei și cu care discutăm, pentru că sunt, practic, probleme comune, nouă, tuturor. Evident că nu este în regulă nici să duci lucrurile astea ca povară acasă. Nici nu poți să o faci, pentru că nu poți discuta toate aspectele acestea cu membrii familiei.

Justnews: Deci practic discuțiile cu colegii funcționează ca o descărcare psihică generată de cazurile dificile?

C.Voicu: Sigur că da. Detensionăm într-un fel.  Ajungem la concluzia că și ei ar fi făcut la fel. Pentru că, de fapt, atunci când iei decizia în legătură cu dubiul care îi profită inculpatului, trebuie ca raportarea s-o faci tot la felul în care altcineva, plasat obiectiv, dar cu cunoștințele tale și cu experiența ta, adică cu o experiență de magistrat (nu de observatori sau analiști de la televizor), ar fi dat o soluție, care să fie apropiată de a ta. Asta este ceea ce îți consolidează cumva modul tău de a lucra și, deci, de a judeca. Am văzut un documentar pe care o colegă de-a noastră l-a adus în România și îl oferea auditorilor de la Institutul Național al Magistraturii și care conținea interviuri cu judecători și procurori olandezi. Și un domn judecător în vârstă, cred că avea peste 60 de ani, povestea despre un caz de pedofilie cu mulți autori și cu multe victime și în care se ajunsese la niște forme grave de abuz, inclusiv de cruzime, în care simțea nevoia, când ieșea din ședințe (ședințe care durau mult, până la 7-8 seara) să discute cu ceilalți colegi, care îl așteptau, chiar dacă ei terminaseră munca la 4-5 după amiază. Și colegii îl așteptau cu ceva de mâncare, cu un pahar de vin, încercau, înainte să plece acasă, să mai stea de vorbă, pentru a detensiona situația. Deci asta ar fi o metodă să te rupi de starea aceea intens negativă, cu care pleci de la ședințele de judecată de foarte multe ori.

 Justnews: Să discutăm despre principiul european (CEDO) că unui condamnat nu trebuie să îi iei speranța de eliberare. A fost un caz șocant în Mehedinți, acum 2 ani, când un criminal în serie, care a ucis 6 oameni și a stat 22 de ani în pușcărie, imediat după eliberare, a incendiat cu benzină o fată. Este drept pentru familia victimei și bine pentru societate că astfel de indivizi să ajungă din nou liberi cândva?

C.Voicu: Nu este. Nu este drept pentru familia victimei, evident că niciodată nu va fi drept. Nu este drept nici pentru familiile victimelor inițiale, nici pentru victima ulterioară, nici pentru potențialele victime, pentru că probabil că foarte multe alte persoane au fost în pericol, într-o situație de risc major, atunci când atenția făptuitorului s-a îndreptat asupra lor. Soluția în astfel de cazuri este ca eliberarea să existe ca orizont, ca țel, însă la un moment foarte târziu, când autorul unor astfel de fapte ajunge la o vârstă la care nu mai poate face foarte mult rău. Eliberarea cuiva care a săvârșit omoruri cu premeditare în serie, după 15, după 20 de ani, nu ar trebui să fie posibilă. După părerea mea, e o problemă cu reglementarea nediferențiată a liberării condiționate în astfel de cazuri. În plus, în opinia mea, în legislația noastră maximul pedepsei închisorii, de 30 de ani, este prea mic. După părerea mea, putea să fie și un cuantum mai mare, 40 de ani, de pildă. Pentru că există un mecanism care n-ar trebui să lipsească, pentru condamnații în vârstă, cel referitor la înlocuirea pedepsei detenției pe viață cu pedeapsa închisorii, iar unul dintre argumentele acestei abordări este legat de existența unui orizont de libertate pentru persoanele condamnate la detenție pe viață. Dar momentul la care efectiv aceste persoane vor fi eliberate ar trebui să se plaseze în timp la o vârstă la care persoanele respective nu mai pot face foarte mult rău, prin simplul fapt că vor avea atunci o forță fizică relativ redusă. Ele vor putea să ajungă la o vârstă înaintată în libertate, făcând acele lucruri pe care vârstnicii le pot face, bucurându-se de o priveliște, să zicem, dar fără să mai poată agresa persoane. Sunt încă mulți criminali în serie, aflați în mare forță fizică, în închisorile noastre, care se vor elibera și care se vor afla la eliberare, din punct de vedere fizic, într-o formă foarte bună, la 60-65 de ani și care ar putea săvârși fapte la fel de grave, chiar dacă au vârsta pensionării. A se vedea cazul Caracal.

Justnews: Ce ar fi de făcut?

C.Voicu: Nu este nevoie de o schimbare a filosofiei Codului penal, ci este suficient să faci o simplă modificare pe text, permisă, după părerea mea, de Cod. De ce? Pentru că la momentul acesta, dacă, aplicând într-o cauză concursul de infracțiuni, ajung la o pedeapsă de peste maximul pedepsei închisorii (de 30 de ani) cu încă 10 ani, nu pot să dau 40 de ani de închisoare, dar pot să-i dau direct detenție pe viață, deși pentru nici una dintre infracțiuni nu este prevăzută detenția pe viață ca pedeapsă. Deci Codul penal actualmente îmi permite lucrul acesta. Invers însă, de ce n-aș putea transforma detenția pe viață în închisoarea de 40, de 45 sau de 50 de ani? Toate acestea în așa fel încât și mecanismul liberării condiționate să intervină mai târziu, dar și liberarea prin finalizarea perioadei de executare a pedepsei, să nu se mai întâmple obligatoriu la 65 de ani sau foarte curând după această vârstă. Dacă un criminal în serie condamnat la detenție pe viață a fost încarcerat la 35 de ani, la 65 de ani este pus de drept în libertate.

Și mai este un lucru care nu funcționează bine, care îi va permite și celui încarcerat la 40 de ani să iasă din penitenciar la 65 de ani, pentru că o perioadă importantă de timp, deși nu a stat efectiv în detenție, este câștigată ca și cum ar fi fost executată, din cauza așa ziselor condiții grele de detenție. Însă, cei condamnați la detenție pe viață în majoritatea penitenciarelor din România au condiții destul de bune, chiar dacă regimul de detenție este unul sever. Am fost în penitenciare, am văzut condamnați la detenție pe viață care locuiesc singuri într-un regim de tip garsonieră, au putut să-și aducă tot felul de aparatură, au instrumente muzicale, au sală de forță separată, au sală de biliard separată, loc de plimbare separat, deci pot să o ducă foarte bine. Sigur, sunt încarcerați, dar nu stau în zone de tranzit cu 20 de persoane, nu stau în camere cu paturi suprapuse. În principiu, condamnații la detenție pe viață au cele mai bune celule dintr-un penitenciar. Sunt mulți oameni, aflați în libertate, care trăiesc mult mai greu decât condamnații la închisoare pe viață.

 Justnews: Sunt în prezent foarte multe femei în magistratură, mai ales în posturile de judecător. În anii 90, procuratura ținea oarecum de apanajul bărbaților, pe considerente oarecum discriminatorii (că meseria ar fi “de bărbați”, iar femeile nu ar fi suficient de curajoase să participe de pildă la anchetarea cazurilor de mare violență). Sunt azi femeile-procuror capabile să se implice în cazuri de mare violență, ce șochează psihic un om obișnuit?

C.Voicu: Cu siguranță da. Și e o afirmație pe care o fac în cunoștință de cauză, cunosc femei-procuror care fac urmărire penală proprie și o fac foarte bine, cu rezultate foarte bune. Sunt de asemenea și femei-procuror care  supraveghează urmărirea penală, care se implică foarte mult în activitatea polițiștilor, de exemplu în acele cauze de violență sexuală asupra copiilor, unde urmărirea penală nu este efectuată direct de către procuror. Foarte mulți procurori fac direct acte de urmărire penală, inclusiv audierea copiilor și știți despre asta deja, că la nivel de București sunt niște procurori specializați foarte buni, care fac lucrul acesta, inclusiv multe femei-procuror cu niște rezultate excepționale.

 Justnews: Care ar trebui să fie principalele calități ale unui judecător de penal, în opinia dumneavoastră?

C.Voicu: Trebuie să fie un om echilibrat. Asta, cu siguranță. Dar asta este o calitate pe care trebuie să o aibă orice judecător și în alte materii, în civil ori în contecios administrativ. Însă zona aceasta de echilibru, în penal, presupune nu clasica balanță cu 2 talere, ci o balanță cu talere multiple, dacă pot să-i spun așa. Pentru că aici nu mai vorbim doar de două părți sau de mai multe părți situate pe două poziții contrare. Aici este vorba despre foarte multe tipuri de interese despre care vorbim, pentru că nu avem doar victimă și agresor. Avem și acuzația formalizată din partea Statului. Dar nu numai. Avem și nevoia de protejare a interesului public chiar într-un sens foarte concret, adică pericolul la care aș expune, în funcție de soluția pe care o dau, alte potențiale victime. Practic pe oricine, că nu știm, nu putem ști către cine își va îndrepta ulterior atenția un condamnat. Și atunci sunt foarte multe interese, foarte multe lucruri care trebuie puse în echilibru. Nu trebuie să fii nici exagerat de sever (am cunoscut și colegi care erau foarte severi și atunci, practic, nu mai ai o individualizare reală a pedepsei), dar nu poți să fii nici foarte blând, astfel încât să nu mai fie vorba despre o sancțiune penală, să ajungă să fie mai blândă, prin efecte, decât o sancțiune contravențională sau disciplinară.  O altă caracteristică a judecătorului de penal cred că este vigilența. Și această vigilență s-ar putea să scadă odată cu vârsta, odată cu oboseala profesională. Trebuie să fii tot timpul atent, tot timpul prezent, tot timpul foarte conștiincios. Să pui la timp în dezbatere măsurile preventive, să fie atent la măsurile de siguranță, să fii atent la verificările care se fac pe măsurile asiguratorii, să fii atent când se schimbă declarațiile, de ce se schimbă.

Justnews: Și când se poate vedea sau constata o diminuare a vigilenței judecătorului?

C.Voicu: Atunci când vezi că, deși ești vigilent sau te străduiești să fii vigilent, ai nevoie de asigurări și reasigurări. Verifici de fiecare dată pentru fiecare inculpat când expiră măsura, visezi că ți-a expirat ceva, te trezești și vii a doua zi la serviciu și mai verifici o dată dosarul pe care l-ai verificat ieri, pentru că ai impresia că ai verificat pentru 5 nume, dar nu ai verificat pentru al 6-lea. Atunci când rogi grefiera să-și țină și ea o agendă, așa cum îți ții tu, eventual pierzi vremea peste câteva zile și, pe un dosar pe care l-ai verificat fizic și te-ai uitat la măsurile preventive răsfoindu-l, mai intri în Ecris și te mai uiți o dată să vezi care sunt încheierile, ca să fii sigur că ai văzut ce trebuie și cum trebuie. Când scrii minutele acelea nesfârșite, uneori de zeci de pagini și le citești o dată, le mai citești încă o dată, pare totul bine făcut, dar începi să le segmentezi, să verifici dacă te-ai pronunțat la toate punctele pe toate aspectele. Și constați că ceva lipsește la un punct spre final, deci o iei din nou de la capăt, de la inculpatul 1, infracțiunea 1, pentru că nu mai ai încredere că verificarea anterioară a fost eficientă; sau faci contopirile, o dată, de două ori, de cinci ori, până când îți iese cuantumul și tot așa. Se vede că simți nevoia să te reasiguri de prea multe ori. Și asta înseamnă deja un tip de oboseală după care nu te refaci suficient, dar și că nu mai ești eficient, deși a doua a zi trebuie s-o iei de la capăt cu alte dosare.

Justnews: Și ce ar trebui să facă judecătorul? Să iasă la pensie atunci?

C.Voicu: După părerea mea, cred că, dacă nu mai este suficient de atent, trebuie să iasă la pensie. Cred că nu este normal să nu mai poți să citești zeci de volume de urmărire penală, să nu mai ai răbdarea asta. Sau zeci de volume de instanță. Când nu mai ai răbdarea să citești zecile de volume de urmărire penală, atunci mi se pare că e un lucru grav și cred că este momentul în care trebuie să pleci. Oboseala în activitatea magistratului este o realitate.  Indiferent cum te simți, când ai ședință de judecată trebuie să te duci la serviciu. Pentru că ești oricum persoana care cunoaște cel mai bine dosarele, comparativ cu un alt coleg care ar veni de pe lista de permanență și care ar intra în ședință fără să știe nimic despre acele dosare. Și astfel a apărut și există în magistratură această expresie: “poți, nu poți, te târăști până la serviciu”.

Și există colegi magistrați, destul de mulți, dacă mă refer la o populație care este relativ mică, de câteva mii de persoane, care au făcut boli grave, boli somatice grave despre care se vorbește foarte puțin. Mă refer la zona pe care o cunosc, zona Curții de Apel Pitești, Tribunalul Argeș, Judecătoria Pitești, foarte mulți oameni care au dezvoltat cancere, care au murit din această cauză sau din cauza unor boli autoimune sau cardio-vasculare. Stresul și consumul nervos din profesie se transpun, practic, într-o serie de afecțiuni nu doar de natură psihică (cum ar fi depresia, avem colegi care s-au sinucis, de pildă), ci și în afecțiuni somatice, pentru că se știe că există un rol al stresului și al oboselii continue în legătură cu bolile somatice. Deci există în mod clar un consum psihic foarte mare, dar și un consum fizic, pentru că, deși nu facem o muncă fizică grea, care să ne solicite sub aspectul forței fizice, avem o perioadă de veghe foarte lungă, în care stăm în tensiune, iar în penal, veșnic sub presiunea timpului, intens focalizați pe ceea ce facem. Ca judecător trebuie să fii în cea mai bună formă a ta, fiindcă nu cred că cineva vrea să fie judecat de un om care este bolnav sau foarte obosit.

 

foto: facebook.com

spot_img

Articole recente

De ce i-au dat dreptate judecătorii avocatului Viorel Mocanu, reprezentantul PSD la BEC și fost agent guvernamental la CEDO, în litigiul acestuia cu ANI

Avocat, apropiat de PSD Viorel Mocanu este un avocat foarte apropiat de Partidul Social-Democrat și de reprezentanții săi. În 2018,...

Mai multe articole din aceeași categorie