Un tânăr  în vârstă de 21 de ani din Buzău a omorât-o pe fosta sa iubită, de aceeaşi vârstă, prin incendiere. Victima a avut arsuri de grad. II-IV pe 100% din suprafaţa corporală şi a fost găsită decedată de către pompierii veniţi să stingă incendiul. În aceeaşi zi autorul a fost arestat. Prin sentinţa Tribunalului Buzău 11/30.01.2020 (Dosar penal nr. 1129/114/2019),  inculpatul a fost condamnat la o pedeapsa de 24 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de omor calificat prev. de art. 188 alin. 1 – art. 189 alin. 1 lit. a şi h Cod pen. şi de distrugere. El a fost obligat și la plata unor daune morale. Recent, prin decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 933/21.10.2020 au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de către părţi. Aşadar, soluţia instanței a rămas definitivă. Violența domestică în România este o problemă socială care afectează viața multor membri ai familiilor, în special femei și copii. Justnews.ro a stat de vorbă cu specialiști care luptă împotriva violenței asupra femeilor pentru a afla părerile acestora despre fenomen, dar și despre implicarea familiei, a autorităților și a societății în combaterea acestei probleme. Interlocutorii noștri au fost rugați să răspundă la următoarele întrebări:

• Cum este perceput în România fenomenul violenței împotriva femeilor? Cum este văzută o persoană care se află într-o astfel de situație de către familie, prieteni, colegi?
• Statistica din România spune că 30% dintre femei au fost agresate fizic sau sexual cel puțin o dată în viață. În 2018, de exemplu, aproape 18.000 de femei au fost lovite, în familie. 48 au murit. Acestea sunt doar cifrele din cazurile raportate la poliție. De ce se feresc victimele să declare la Poliție un astfel de comportament agresiv al concubinului?
• Legislația în vigoare, inclusiv noile modificări,  apară indeajuns de mult victima? Victima se poate considera în prezent protejată de către instituțiile statului?
• O anchetă a Uniunii Europene a evidențiat o imagine de abuz extins care afectează viețile multor femei. De exemplu, una din 10 femei a suferit o formă de violență sexuală începând cu vârsta de 15 ani, iar una din 20 a fost violată. Mai mult de una din cinci femei a fost supusă violenței fizice și/sau sexuale de către partenerul de viață actual sau anterior și mai mult de una din 10 femei declară că a fost supusă unei forme de violență sexuală de către un adult, înainte de a împlini 15 ani. Cum putem stopa acest fenomen și ce ar putea face victimele care ajung într-o astfel de situație?

Andreea Rusu – director executiv Centrul FILIA

Din păcate, violența împotriva femeilor încă este normalizată, justificată și bagatelizată în România. Gandiți-vă care este reacția din societate atunci când află despre o femeie victimă: „dar ce a făcut, că doar nu o bătea degeaba?”. Sau „zicalele” din popor: „bătaia e ruptă din Rai”, „nu iese fum fără foc” etc. Aceste reacții ne spun că de prea multe ori victima este blamată pentru ceea ce a trăit, pentru violența la care a fost supusă. Inclusiv în presă, cazurile de violență sau crimă în familie sunt tratate punându-se lupa pe victimă și găsindu-se motivații „romantice” agresorului sau criminalului. De câte ori n-am auzit despre „crime din pasiune” sau „din gelozie”? Este extraordinar de important să ieșim din această mentalitate. De foarte multe ori, suntem tentați să le judecăm pe femeile care rămân în relații abuzive, fără să ne gândim la dificultatea cu care înțelegi că ești victimă, puterea de care e nevoie să pleci dintr-o relație pe care ai crezut că ai format-o prin iubire și respect sau cât de greu îți poate fi să te descurci singură cu un copil sau mai mulți. Trebuie să înțelegem că foarte multe femei nu sunt independente financiar și că foarte multe familii din România abia se descurcă de la o lună la alta cu două salarii, dar cu unul singur? Cel mai important este, ca martori, prieteni, rude, colegi, să sprijinim femeile victime ale violenței în familie, să le spunem că nu sunt singure, că le înțelegem și nu le judecăm. Este important să le prezentăm alternativele pe care le au, să le facem legătura cu experți, dar să le lăsăm să iasă din acea relație în ritmul lor. Presiunea nu ajută, înțelegerea da.

Statisticile cresc de la an la an. Nu neapărat pentru că violența crește, ci pentru că raportările cresc. Pe de-o parte, legislația se îmbunatățește și le ofera femeilor curaj să apeleze la autorități, iar pe de altă parte, campaniile de informare realizate de societatea civilă sau de autorități, încurajează victimele. Totuși, statisticile oficiale de la Politie sunt departe de realitate. Datele spun că majoritatea faptelor de violență în cuplu rămân neraportate. Motivele sunt diverse: blamarea victimei, rușine, teama, neîncredere în autorități, dependența financiară, etc.

În vara lui 2018, Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violentei împotriva Femeilor (Rețeaua VIF), din care facem parte, a contribuit la o victorie importantă: a fost introdus ordinul de protecție provizoriu. Acesta presupune faptul că atunci cand polițiștii sunt chemați la o faptă de violență în familie, aplică un chestionar de evaluare a riscului și pot elibera pe loc un ordin de protecție valabil 5 zile, alături de înlăturarea agresorului  din domiciliu, fie că este proprietatea sa sau a victimei. Este cea mai importantă modificare din ultimii ani, iar statisticile cu privire la OPP-urile emise sunt în continuă creștere. Bineînțeles că mai sunt multe alte îmbunătățiri pe care legea le poate suferi. Una dintre cele mai importante cerințe pe care Rețeaua VIF le-a avut în ultimii ani este adoptarea legislației cu privire la monitorizarea electronică a agresorilor care au pe numele lor un ordin de protecție. În lipsa acestui sistem, deși 30-40% dintre OP-uri sunt încălcate, numai 2-3% dintre încălcări ajung în instanță. Mai mult decât atât, au fost cazuri mediatizate în care, deși aveau ordin de protecție, femeile au fost ucise. Cel mai recent astfel de caz s-a înregistrat în februarie 2020, în Chitila, lângă Bucuresti. De asemenea, o alta lipsă constantă sunt serviciile pentru victime și agresori (centre de urgență, servicii de consiliere psihologică și juridică, etc). Dupa cum spuneam, exista un progres al legislației, însă mai sunt mulți pași înainte de parcurs.

În primul rând, este important să ceară ajutor. În România, victimele agresiunilor domestice pot apela un telefon verde al Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați la 0800.500.333, pentru a obține mai multe informatii despre serviciile pentru supraviețuitoare din apropiere, legislația în domeniu și pașii pe care îi pot urma pentru a ieși dintr-o relație abuzivă. Totodată, dacă se află într-o situație de risc iminent, le încurajăm să apeleze linia de urgență 112. Dupa cum spuneam, polițistul poate emite un ordin de protecție provizoriu, valabil 5 zile, timp în care victima poate strânge mai multe probe (certificat medico-legal, martori, înregistrări, fotografii) pentru a cere un ordin de protecție de până la 6 luni, eliberat de instanță.

În al doilea rând, noi, ca cetățeni, avem responsabilitatea să nu închidem ochii la faptele de violență din jurul nostru. Să le raportăm la DGAPSC-uri sau la Poliție. Să ne oferim ajutorul către victime. Putem susține prin donații organizațiile non-guvernamentale din țară care oferă servicii pentru victime și/sau agresori, care fac educație sau advocacy cu privire la prevenirea și combaterea violenței de gen.

În al treilea rând, pentru a schimba statisticile sumbre naționale, decidenții trebuie să prioritizeze lupta împotriva violenței domestice, atât prin modificarea politicilor publice și a legislatiei, cât și prin formarea personalului care intră în contact cu victime și prin derularea de campanii naționale cu privire la violența de gen. În momentul de față, în școlile din România nu se vorbeste despre egalitate de gen sau violență împotriva femeilor. Fapt care, din păcate, menține stereotipurile și prejudecățile cu privire la violență și perpetuează o cultură a blamării victimelor.

Giulia Crișan – avocat, consultant Asociația ANAIS

Violența împotriva femeilor în România este fenomen acceptat de familiile victimelor și tolerat de o mare parte a societății. Pentru a stopa acest fenomen, nu este suficient să-l condamnăm, ci trebuie să ne și implicăm în eradicarea acestuia. Cele mai multe victime ale violentei domestice sunt femei, iar acestea nu sunt încurajate de familie să solicite ajutor, unele chiar sunt amenintate cu retragerea suportului familial. Alteori victima este criticată pentru că a avut un anumit “comportament”, care l-ar fi determinat pe partener să-i aplice corecții fizice. Cand vorbim despre violența verbală, psihologică ori economică, acestea sunt considerate comportamente normale, “care se întâlnesc în orice familie” și adesea victimele primesc “încurajări de tipul”: “pe mine ma bătea cu parul și nu am plecat de acasă și tu vrei să pleci pentru că te-a facut c….ă?”.

Daca vorbim depre prieteni, unii dintre aceștia au atitudini oscilante, în sensul că ar dori să acorde ajutor victimei dar, în același timp, ar dori să nu fie implicați în problemele acesteia, de teamă că victima se va împăca cu agresorul, iar ei vor deveni apoi ținta atacurilor acestuia. Colegii sunt cei care acordă cel mai des sprijin unei victime, însă de multe ori aceasta nu se destăinuie colegilor, pentru că îi este rușine. Colegii se mobilizează în jurul victimei, nu îngăduie ca aceasta să fie abuzată, încearcă să o convingă că este cel mai bine pentru ea să ceară ajutor, o îndrumă către servicii suport, o însoțesc la autorități ( IML, poliție), acceptă mai ușor să depună mărturie în cadrul unui proces. Colegii cunosc victima, o apreciază din punct de vedere profesional  și condamnă, în general, actele de violență. Din activitatea Asociației ANAIS pot afirma faptul că prea puține victime au fost direcționate către noi de catre membrii familiei, iar, în cazul în care s-a intamplat acest lucru, membrii familiei au fost copiii victimelor. Cele mai multe victime au aflat de noi ori au ajuns la noi prin intermediul prietenilor și colegilor de serviciu.

În primul rând, victimele nu sunt informate. Nu-și cunosc drepturile, nu cunosc instrumentele de protecție, nu cunosc care sunt instituțiile cu atribuții de intervenție, nu cunosc care sunt serviciile destinate lor pe aria teritorială în care domiciliază. Apoi este teama de agresor. Victima consideră, în mod întemeiat, că agresorul va fi și mai violent atunci când va afla ca aceasta a îndrăznit să formuleze o plângere penală împotriva ei, că autoritățile nu-l vor trage la răspundere, că agresorul va pune în operă amenințări de tipul iți iau copiii și nu-i mai vezi, te las pe drumuri, te las fără serviciu, te omor și mă duc la pușcărie, etc.

Pe de altă parte, victima este dependentă emoțional de agresor și după fiecare act de violență ea se consolează rememorând clipele frumoase trăite la începutul relației si speră că va reuși să schimbe comportamentul violent al acestuia. De cele mai multe ori victima se autoînvinovățeste și astfel găsește scuze pentru actele de violență exercitate de partener (Poate dacă tăceam, nu mă batea. Poate dacă îi dădeam bani de țigări, nu mă lovea. Poate dacă masa era pregătită, nu se enerva, etc).

Victima este dependentă economic de agresor, chiar și în situația în care aceasta are propria sursă de venituri, pentru că, în general, agresorul este cel care gestionează bugetul familiei, iar victima primește doar ce-i oferă agresorul. La începutul relației, victima nu este deranjată de această atitudine a partenerului, ba chiar consideră că este un gest de iubire, de reponsabilitate pentru binele familiei, până când ajunge să cerșească, la propriu, un ban pentru a-și satisface necesități minore. Dacă într-un context de tipul acesta, victima decide să se separe de agresor, ea se găsește în imposibilitatea de a se autogestiona din punct de vedere financiar, mai ales atunci când este dată afară din casă și când are și copii minori pe care trebuie sa-i întrețină singură. Procesul de divorț este costisitor pentru o victimă, iar instabilitatea economică o sperie foarte mult și o determină să renunțe la demersul său de a ieși din cercul violenței.

Cu privire la noile modificări, cele mai importante sunt cele care vizează majorarea pedepsei pentru agresorii care încalcă ordinele de protecție, de la o lună la un an de închisoare, cum era reglementat inițial, la închisoare de la 6 luni la 5 ani. Astfel, având în vedere majorarea limitelor de pedeapsă prevăzute pentru săvârșirea acestei infracțiuni, între 6 luni si 5 ani și raportat la condițiile și cazurile de aplicare a măsurii preventive, procurorul poate propune arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, pentru o durată de 30 de zile. O astfel de măsură propusă de către procuror se impune în cele mai multe cazuri de violență domestică, pentru a preîntâmpina un pericol real și anume vătămarea corporală sau chiar uciderea victimei, având în vedere că în practică există multe cazuri în care agresorii au recurs la uciderea victimei, după ce aceasta a obținut un ordin de protecție. A doua modificare ce se produce din punct de vedere procedural, ca urmare a majorării limitelor de pedeapsă, constă în imposibilitatea dispunerii de către instanță a amânării aplicării pedepsei, dacă pedeapsa stabilită este mai mare de doi ani, astfel cum reiese din coroborarea art. 83 din Noul cod pen. și art. 32 din Legea nr. 217/2003. De asemenea, raportat la dispozițiile art. 91 Noul cod pen, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă pe lângă îndeplinirea celorlalte condiții esențiale, pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, aspect ce conduce la concluzia că, prin aplicarea unei pedepse mai mari de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii de încălcare a ordinului de protecție, instnța nu mai poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Cu siguranță majorarea pedepsei pentru încalcarea ordinelor de protecție va descuraja, din start, agresorii și îi va determina pe aceștia să se abțină de la încălcarea măsurilor dispuse prin ordin, de către judecător sau de către polițist.

Anca Bălășoiu – avocat, militant pentru drepturile femeilor

În România, subiectul violenței domestice este încă privit ca un subiect tabu. Se discută rar despre formele de violență domestică ori despre consecințele acestora asupra victimelor. Acestea nu au cunoștințele necesare pentru a recunoaște un partener abuziv sau o rudă care le va supune abuzului și nici posibilități la îndemână pentru a putea găsi alternativa unei vieți normale, liniștite.

Societatea românească nu este nici ea pregătită să recunoască o asemenea victimă sau, dacă victima are urme vizibile ale abuzului, cei din jur nu știu cum să o ajute; unde să o îndrume, ce posibilități legale are victima… Cred că ține și de generația din care face parte victima pentru că, din păcate, multe victime au fost educate de familia de origine să suporte abuzurile. Iar cei care își întorc fața de la victima oricărei forme de abuz devin complici și asigură perpetuarea fenomenului.

Victimele ezită să apeleze la ajutorul poliției sau la un ajutor legal, în general, pentru o multitudine de motive: teama de stigmatizare, învinovățirea, lipsa de stabilitate financiară, teama de schimbare, până la urmă. În România, încă nu avem o procedură dusă la bun sfârșit, în ceea ce privește asistarea multidisciplinară a victimelor. Trebuie să înțelegem că victima violenței domestice nu are nevoie doar de poliție, ci și de asistență medicală, psihologică, socială. Doar prin stabilirea unui Protocol de asistare a victimelor și prin popularizarea acestuia putem spera ca mai multe victime să apeleze la autorități pentru a scăpa de agresor.

Legislația în vigoare a fost modificată și, în opinia mea, s-au realizat progrese din punct de vedere al asistării și reprezentării victimei în instanță, în procedura emiterii Ordinului de Protecție. Însă acesta reprezintă doar o parte din ceea ce trebuie oferit victimei. Aceasta are nevoie de îndrumare și după emiterea ordinului de protecție, de ajutor personalizat, pe fiecare caz în parte, pentru că nu există două victime cu nevoi identice – unele nu au venituri, altele au copii, sunt respinse de familie etc. Toate victimele trebuie susținute pentru a putea ajunge sau reveni la o viață normală.

Pentru a putea stopa acest fenomen sau, cel puțin, a-l limita, cred că se impune să investim în Educație! De la cea de bază – și aici mă refer la accesul femeilor la educație în aceiași proporție cu bărbații, ceea ce nu se întâmplă în mod liber în România, la cea specifică, de prevenție.

Victimele, cu precădere femei, nu realizează că intră în relații sau se află în familii abuzive, la început. Există un decalaj între primele semne de abuz și până la cronicizarea acestuia, timp în care victimele au mai multe șanse să se depărteze de agresor, însă nu realizează ceea ce li se va întâmpla. De multe ori, confundă un comportament abuziv cu unul protector sau cu dovezi de afecțiune. În timp, victimele se trezesc izolate de prieteni, de familie și la dispoziția agresorului. Consider că victimele ar trebui să își cunoască mai bine drepturile și să cunoască aceste aspecte legate de agresiune. Este de datoria noastră, ca societate, să oferim educație în acest sens.

foto:agerpres.ro