Justnews.ro

Adrian Briscan, avocat specializat în drept penal, consideră că dosarele cu încărcătura psihologică cea mai mare pentru avocați nu sunt neapărat cele cu fapte de mare violență, ci cele în care se pronunță soluții care par a fi contrare probelor și care, de multe ori, macină avocatul, ce simte astfel că s-a făcut o nedreptate. “Presiunea psihică mare asupra avocaților este în dosarele unde adevărul și probațiunea sunt la limită, dosarele în care poate apărea și o presiune teribilă din partea organelor judiciare” a declarat, într-un interviu pentru Justnews, Adrian Briscan. În privința avocaților care sunt identificați cu clienții lor, Adrian Briscan spune că dacă avocații ar crește cât mai mult calitatea actului profesional, nu ar ajunge să fie confundați cu aceștia. În opinia lui Adrian Briscan, dacă avocatul susține absurdități pe care le aude de la client, doar ca să audă clientul ce spune, atunci, în mod firesc, în imaginea publică avocatul se va confunda cu clientul mult mai ușor. Soluția pentru a nu se ajunge la această situație este de a pregăti cu cât mai multă atenție corpul profesional al avocaților, a remarcat Adrian Briscan.

Justnews: Am scris recent despre cazul unei femei, care a asistat indiferentă la bătaia soldată cu decesul copilașului său de 1 an și 7 luni, aplicată de concubinul deranjat că micuțul plângea. Potrivit anchetatorilor, înainte să moară, copilul – lipsit de orice posibilitate de a riposta –  fusese lovit zeci de minute. Legea prevede că și astfel de indivizi au dreptul la apărare, asigurat de un avocat (ales sau din oficiu). Cum se simte un avocat din punct de vedere psihologic când are de-a face cu astfel de indivizi, fiind însă nevoit să asigure dreptul la apărare al acestuia?

A.Briscan: Este evident că încărcătura psihică este mare. Este vorba de dosare în care există o intensitate deosebită și în care nu poate să spună nimeni că se simte confortabil. Așa cum un medic sau dacă vreți un chirurg, care n-ar trebui să aibă păreri personale sau implicații sentimentale referitoare la pacientul pe care urmează să-l trateze, ideal ar fi ca și avocatul să se concentreze, să se poată concentra exclusiv pe apărarea clientului său. Dar ăsta e un e un deziderat extrem de greu, dacă nu imposibil de pus în practică, pentru că tot ce ține de latura umană evident că iese la suprafață în situațiile în care ajungi în contact cu astfel de evenimente, desprinse parcă din filmele de groază. Într-adevăr, toți participanții la procedurile judiciare, în situații precum cele pe care mi le-ați invocat, sunt puși în fața unor probleme psihice serioase, se confruntă cu o presiune psihologică deosebită.

Justnews: Practic, se poate vorbi de o traumă psihologică a celor implicați în astfel de cazuri – polițist, procuror, judecător și apărător?

A.Briscan:  Da, cu certitudine.  Sunt sigur că nu greșesc dacă sunt atât de ferm și spun cu certitudine. De principiu, dacă mă întrebați pe mine, eu am 24 de ani de avocatură exclusiv de drept penal, prin prisma experienței pe care o am, vă pot destăinui că sunt două tipuri de presiune și de traume. În primul rând, este vorba de o traumă de impact, când ai pentru prima oară în față o situație de o asemenea gravitate și care implică un puternic stres și apoi, în al doilea rând, este tot o traumă pe care am întâlnit-o, dar de care nu auzi atât de mult vorbindu-se. Este vorba de acele picături chinezești care cad constant, repetat, în decursul unei cariere sau în decursul mai multor ani, a unei perioade de timp mai îndelungate și care generează tot o stare post-traumatică, dar pe care nu o simți în faza inițială. Însă la un moment dat pot să apară probleme.

Justnews: Și dacă apar cum se manifestă acele probleme?

A.Briscan: De cele mai multe ori se manifestă în legătură directă cu profesia care a generat acea traumă. Și te trezești cu oameni care nu mai au forța de muncă pe care o aveau, care nu mai au capacitatea sau claritatea gândurilor, claritatea transpunerii logice, apare o patină psihică ce încet, încet se vede. Din nefericire, de cele mai multe ori o văd ceilalți și nu o vede persoana care cade pradă unei astfel de traume. Persoana nu o resimte, e o stare de oboseală, o stare de stres. De pildă, ca judecător motivai 10 dosare, apoi motivezi 9 sau 8 sau nu le mai motivezi cum trebuie, ca avocat alergai în sus și în jos, iar acum nu mai ai aceeași capacitate. La toate nivelurile apar aceste probleme.

Justnews: Se implică cineva, vreo instituție –  Statul, UNBR, baroul – să asigure servicii de sprijin, de consiliere psihologică, când apar astfel de situații?

A.Briscan:  În legătură cu avocații, pot să vă spun că nu. În chestiunea asta, suntem subiecți sau dacă vreți pacienți ai sistemului medical de sănătate, fie că e public sau privat, ca orice altă persoană. Baroul București, prin grija Casei de Asigurări a avocaților, Filiala București are asigurate niște cabinete specializate, dar pe anumite specializări medicale. Sigur nu se oferă servicii de consiliere psihologică. Există cabinet de endocrinologie, neurologie, sigur medicină generală și un laborator de analize. Sigur, nu există un serviciu specializat, un psiholog.

Justnews: Cine suportă cea mai mare presiune psihologică în dosare cu mare impact în opinia publică, cum sunt dosarele de mare violență?

A.Briscan: Tot din practică știu faptul că presiunea psihologică cea mai puternică se constată în rândul structurilor specializate din Ministerul de Interne care luptă cu infracționalitatea, cum ar fi de pildă Serviciul Omoruri. I-am văzut pe oamenii de acolo, probabil că au și un suport specializat, pentru că nu poți să reziști altfel. Am auzit povești impresionante, pentru că ei sunt probabil cel mai puternic implicați din punct de vedere psihologic, fiindcă ei sunt, cum se spune, la firul ierbii, ei duc greul.

Justnews: Dar judecătorul nu este afectat psihologic?

A.Briscan: Ba da. Presiunea psihologică ar fi cea mai intensă la cele 2 capete ale lanțului procesului penal, respectiv la capătul inițial, unde se descoperă fapta și se descoperă posibilul autor, unde apar criminaliștii, cei din Serviciul Omoruri, procurorii care intră la locul scenei și au parte, evident, de multe priveliști înfiorătoare, iar de cealaltă parte a procesului, judecătorul care pronunță în final soluția și care își asumă o responsabilitate teribilă referitoare la viața și la libertatea unui om. Iar între aceste două puncte temporale, să le spunem așa, veți regăsi, din păcate, de multe ori, o disipare a răspunderii. Pentru că, destul de des, întâlnim situații de genul polițistul face propunerea procurorului,  procurorul face o propunere de luare a măsurii arestării preventive. Numai că în final judecătorul este cel care decide, el, judecătorul, poartă întreaga responsabilitate. Avocatul are și el o obligație, dar nu este o obligație de rezultat, ci este obligația de a face tot posibilul. În final, toată lumea se spală pe mâini, precum Pilat din Pont în fața unei instanțe de judecată, iar judecătorul este cel care își asumă, sub semnătură, toată responsabilitatea deciziei.

Justnews: În cariera dumneavoastră de 24 de ani, ați simțit vreodată, când ați avut de a face cu dosare înfiorătoare, nevoia de consiliere psihologică?

A.Briscan: Nu am simțit nevoia fățiș, dar asta nu înseamnă că n-am avut-o. Nu înseamnă că dacă am surmontat anumite situații, nu mi-ar fi fost mai ușor cu un sprijin de specialitate. Analizând cariera mea, pot constata că eu am avut norocul că niciodată nu am lucrat singur: chiar dacă echipa a fost una formală, în sensul că în marea majoritate a dosarelor am intrat alături de un coleg cel puțin, sau dacă a fost una neformală, în sensul că eram în anumite grupuri ale avocaților și ne sprijineam reciproc profesional, nu psihologic. Prin astfel de discuții profesionale se disipează presiunea. În momentul în care împărtășești, în momentul în care ai un coleg cu care te poți sfătui, toate acestea nu mai apar atât atât de serioase, atât de de grave și se disipează. N-am simțit niciodată nevoia, dar după ce mi-ați pus întrebarea, nu știu dacă n-ar fi trebuit uneori, pentru că un psiholog este de fapt un antrenor care te ajută să surmontezi anumite situații, pe care le depășești mai ușor cu el, decât singur. Există o foarte frumoasă parabolă – psihicul asemănat cu o oală de presiune. Dacă iei capacul puțin câte puțin și lași oala să fiarbă acolo, n-ai nicio problemă; dacă însă niciodată nu iei capacul de pe oală și o lași să fiarbă, este posibil ca acele acumulări, de care nu știi, pe care nu le conștientizezi, să facă prăpăd mai târziu.

Justnews: Multă lume nu știe că avocații trebuie să asigure servicii de asistență în cazuri penale și din oficiu.

A.Briscan:  Eu recunosc că am fost un răsfățat al sorții. Pentru că dacă nu ești nevoit sa apelezi la oficii, deci dacă nu ești înscris pe listele de oficii, îți permiți, iar eu am putut să-mi permit, să refuz clienți.  Libertatea de care se bucură profesia, pentru că vorbim de o profesie esențialmente liberală, îți permite să nu intri în anumite dosare și atunci probabil că aici eu am fost un răsfățat.

Justnews: Cei înscriși pe liste ca avocați din oficiu pot refuza dosare?

A.Briscan: Da, dacă se examinează cu atenție atât legislația în vigoare, cât și practica în domeniu. Ei se pot prevala de anumite situații pentru a refuza un dosar. Nu poți să te prevalezi invocând povești, să spui că ești bolnav, că nu ai timp, că pleci în străinătate. Un avocat din oficiu poate însă refuza spunând că a intra și a apăra într-un astfel de dosar este împotriva convingerilor proprii. Și atunci, da, el nu poate fi acuzat că refuză un dosar. Dar mai este o mare problemă, ce merită o atenția deosebită. Când debutează astfel de dosare, precum cel de care mi-ați spus la începutul discuției, există o grabă, o viteză nemaipomenită în fazele incipiente, unde vrei, nu vrei, e nevoie de un avocat din oficiu, pentru asigurarea apărării, obligatorie în astfel de cazuri. Iar avocatul din oficiu, dacă te lasă baltă, trebuie să scoți, din pământ din iarbă verde, un avocat. Însă, un avocat care îți spune că nu vrea să ia acest dosar dintr-o convingere personală, riscă să-și atragă oprobriul autorităților judiciare. Fiindcă, procurorul și judecătorul spun: mă lași baltă cu inculpatul, eu nu pot să-l rețin, nu pot să-l arestez, nu pot să-l audiez fără apărare; iar tu, ca avocat, îi dai în felul ăsta indirect o mână de ajutor suspectului, chiar dacă nu îți dorești asta. Prin urmare, e o presiune care apare la momentele acelea. Iar dacă expiră de pildă reținerea, eu ca judecător de exemplu, trebuie să-l las afară din boxă, iar suspectul, acuzat de omor să spunem, se duce să bea o cafea și dus este.

Justnews: Avocații de penal, mai ales cei implicați în cazurile ce provoacă emoție în opinia publică, cum ar fi asasinatele, pornografia infantilă, violurile sau dosare de mare corupție, sunt deseori asociați în imaginea publică cu presupusul infractor și suferă indirect de un deficit de imagine. Care e explicația dumneavoastră? 

A.Briscan: La nivel european sunt implementate foarte multe mecanisme legale care toate converg nu numai spre imparțialitate, spre independența actului de apărare, dar exact spre această situație, de a nu fi confundat avocatul cu clientul. Evident însă, avocatul cade și în capcana de a verbaliza de cele mai multe ori dorințele clientului, de a fi părtaș cu ceea ce crede persoana pe care o apără și de a expune ideile lui. Și atunci este mult mai ușor ca un avocat să se apropie până la identificare cu clientul pe care îl apără, decât ar fi, de exemplu, cazul unui doctor care operează o persoană, chiar un criminal. Niciodată nu va fi un doctor la fel de blamat, precum un avocat care îi ia apărarea. Și am avut o situație de care s-a vorbit foarte mult, dosarul mediatizat al Fermei Băneasa.

Justnews: Cazul Robert Roșu.

A.Briscan: Exact.  Asta a fost unul dintre aspectele pe care Robert Roșu l-a evidențiat în propria apărare, respectiv că a fost identificat cu clientul pe care l-a apărat.

Justnews: Și ce s-ar putea face? Poate ar fi nevoie de educație juridică mai multă în rândul opiniei publice?

A.Briscan: Nu cred. Mingea este în curtea avocaturii. O generație de avocați care să fie bine pregătită profesional și care să profeseze în mod demn și cu știință de carte, câștigând experiență, va dobândi de la sine autoritatea de a nu se compromite în fața opiniei publice în astfel de situații. Nu văd o soluție în a face o educație juridică la nivel de mase, ci mai degrabă în a pregăti cu cât mai multă atenție corpul profesional. Dacă noi ca avocați ne facem treaba cum trebuie, nu vom fi confundați cu presupusul infractor.  Am să vă dau în acest sens un exemplu personal. Am intrat în puține infracțiuni de mare violență, dar m-am nimerit într-o infracțiune unde clientului i se imputa un omor deosebit de grav, iar reacția familiei față de mine, ca apărător al clientului, inițial a fost oarecum rezervată, chiar înțepătoare. Eu însă le-am spus, încă de la început, un singur lucru, și anume că am mari dubii cu privire la vinovăția clientului meu și că eu am cel puțin un interes comun cu ei, acela de a afla adevăratul vinovat. Și le-am spus foarte clar că, dacă bănuielile mele sunt confirmate, înseamnă că oprobiul lor a fost îndreptat împotriva unei alte persoane, iar ucigașul se află pe străzi la momentul acela. Este doar un singur exemplu. Oamenii pot să înțeleagă rolul pe care îl ai în cadrul sistemului juridic și faptul că este benefic acel rol, dar depinde de tine ca avocat, cum îți faci treaba. Dacă susții absurdități pe care le auzi de la client, doar ca să audă clientul ce spui, atunci, în mod firesc, te confunzi cu clientul mult mai ușor și nu poți să dai vina pe faptul că nu e educată juridic societatea, din care faci parte.

Justnews: Bine și atunci întrebarea aproape firească care urmează:  cum poți apăra un criminal?

A.Briscan: Sunt diverse mecanisme interioare pe care fiecare le poate adopta în decizia profesională pe care o ia. Nu știu dacă sunt cel mai în măsură să vorbesc. Am refuzat foarte multe dosare și nici eu nu intru în dosare de mare violență, dar am rămas surprins de o poziție care a fost exhibată în cadrul unui film artistic din spațiul german, unde un tânăr avocat, care ieșea de pe băncile facultății, a avut un prim dosar împotriva profesorului lui de drept penal. Victima fusese o persoană care îl crescuse pe acest avocat. Acest profesor de drept penal l-a contrat foarte dur, spunându-i ceva de genul: e profesia ta, te-ai pregătit să devii avocat, ai vreo problemă că victima este fostul tău mentor și că sunt implicat și eu care ți-am fost profesor, că îți sunt adversar din partea statului? Poate că atunci nu trebuia să alegi avocatura. Mi s-a părut incredibilă detașarea cu care se vorbea acolo și faptul că era relatată ca și cum trebuia îndepărtată orice urmă de subiectivism. Ăsta este rolul tău, trebuie să ți-l faci cât mai bine posibil. Iată, deci una dintre variantele pentru care poți apăra un criminal. Alta, pe care am trăit-o pe pielea mea, este că ai convingerea, din probe evident, că ai de-a face cu un nevinovat. Și atunci da, te înhami. Și suferi dacă e condamnat, sau te bucuri dacă este achitat. Am trăit pe pielea mea o astfel de situație.

Justnews: Care sunt cele mai dificile dosare din punct de vedere psihologic cu care se confruntă avocații de penal? Cele de mare violență sau cele în care sunt implicate persoane apropiate lor?

A.Briscan: În general, un avocat, care este un bun profesionist, refuză să intre în dosarele apropiaților sau în care ai un interes subiectiv. Te dai pe mâna unui avocat care îți este prieten sau pe care îl admiri, îi dai liber o delegare completă de competență. Pentru că altfel, am văzut-o de foarte multe ori, altfel nu iese decât rău. Implicarea de ordin subiectiv în acest domeniu nu poate să facă decât rău și avocatului și clientului pe care încearcă cu tot dinadinsul să-l ajute și nu va face decât să-i producă deservicii. Paradoxal însă, nu acestea sunt, din ce am văzut, dosarele cu încărcătura psihologică cea mai mare.  Dosarele la care ați făcut referire au un mod de a se rezolva de la sine. De principiu, cei care produc niște fapte cu consecințe îngrozitoare sunt niște persoane care, de foarte multe ori, nu sunt absurde. Oamenii de genul ăsta nu sunt foarte greu de apărat. Mulți își asumă faptele, alții dau vina simplist pe nebunie sau pe alte cauze care au determinat actul infracțional. Așa că presiunea psihologică teribilă nu e neapărat pusă pe aceste dosare, ci pe cele unde probațiunea este la limită și unde de multe ori avocatul în mod subiectiv se raliază părerii pe care o are clientul sau pe care o are familia clientului. Și se primesc soluții care nu convin nimănui și soluțiile alea de multe ori macină avocatul care a lucrat în dosare și care simte astfel că s-a făcut o nedreptate. Paradoxal, asta pe termen lung doare mai mult. Deci presiunea psihică mare asupra avocaților este în dosarele unde adevărul și probațiunea sunt la limită, dosarele în care poate apărea și o presiune teribilă din partea organelor judiciare și, să nu ne ascundem după deget, există astfel de dosare și vor mai exista încă.

Justnews: Am vorbit de crime, violuri, infracțiuni de mare violență. Există și o parte frumoasă a avocaturii de penal?

A.Briscan: Da, da.  Răspunsul simplu ar fi că atunci când primești soluția pe care o prognozezi. Și dacă mai e și bună… Da, atunci e un moment în care îți tresaltă inima. Un avocat penalist care e în vârstă și care ar putea să se gândească să pună roba în cui este avocatul căruia când i se relatează o speță, care să aibă eventual și o parte de încălcare a unor drepturi individuale, indiferent de care parte a baricadei, nu-i tresară inima, nu-i crește un pic tensiunea, nu-i tremură un pic degetele. Dacă le-ai văzut pe toate și te-ai plafonat, deja te poți gândi că poți să pui roba în cui, pentru că partea aceasta frumoasă, de care vorbeam, dispare.

Justnews: Care a fost o mare satisfacție profesională în cariera dumneavoastră?

A.Briscan: Am avut o situație în care m-am trezit cu două distinse doamne la birou, mamă și soră a unui inculpat acuzat de un o dublă ucidere într-un oraș de provincie. O faptă extrem de gravă cu două femei împușcate în cap, în ceafă, într-un spațiu comercial. Impresionat fiind de faptul că susțineau că este imposibil ca fiul, respectiv fratele, să fi comis vreodată așa ceva, am încheiat un contract de asistență pentru studiul dosarului. Am studiat dosarul și nu că nu m-au convins probele, dar, nu e mult spus, că am fost șocat: omul părea arestat pe degeaba. Am susținut cauza lui. La tribunalul municipiului s-a pronunțat o soluție de achitare, care a ținut ulterior în alte două trepte de jurisdicție, la Curtea de Apel și la Înalta Curte de Casație și Justiție. Și fără nicio opinie separată a vreunui judecător, în ciuda eforturilor parchetului. Un om acuzat de omor deosebit de grav, arestat o perioadă de timp, a primit achitare. A fost o satisfacție profesională mare.

Justnews: Sunteți mulțumit că sunteți avocat de penal?

A.Briscan: Da. Nu am niciun regret. Nu mă văd niciodată făcând altceva. Poate așa, făcând o introspecție, aș spune că mi-ar fi foarte greu ca judecător în dosare ce sunt gri, cum sunt de altfel foarte multe, să decelez și să dorm după aia liniștit cu gândul că poate am trimis la pușcărie un nevinovat. Pe când avocatura de penal are această situație, e un pic mai ușoară din punct de vedere psihic. Faci doar tot ce poți ca să-ți ajuți clientul.

Alte articole